Pe ape involburate, uitate, manjite, stricate, reciclate, evaporate si condensate in …aceleasi ape, pe ape navighez cu ancora pusa demult intr-un tinut aproape uitat.Pe ape navighez si privind inapoi gasesc utopica minciuna a propriei existente.Si ce bine e….

Sa privesti din capatul unei barci ratacitoare tot ce a fost si sa conturezi cu gandul un tablou mare, asezat sub un curcubeu, intr-un orizont viu colorat, cu soarele la asfintit.Pe ape de atat de mult timp, fara sa atingi malul, fara sa stii daca o sa il atingi, fara sa te intrebi de ce, desi ancora e pusa demult…Incapacitate totala in a reactiona la orice, beat intr-o amorteala nefiresc de placuta, respiri si crezi ca respir o data cu tine…Astern un ranjet mare pe chipu-mi luminat aproape mistic in stingerea soarelui.Cele mai vii culori nu le gasesti unde lumina e puternica, le gasesti aici, atunci cand ea sta sa se stinga sau sa se aprinda.Revarsa umbre calde si ii da tabloului spatialitate si dinamica.

Pe ape navighez si oricat as naviga, in orice directie m-ar duce valurile, acest tablou nu scapa privirii.Timpul nu trece iar lumina nu se stinge.Sunt mereu prezent la acelasi apus, in aceasi pozitie, cu fata mereu in acceasi directie, cu aceeasi barca, iar ea la randul ei cu aceeasi navigare mimata.Mereu sprijinit pe acelasi maner si ranjind cu aceeasi ardoare.Niciun gand care sa conteze, niciun sunet care sa deranjeze, nicio imagine care sa murdareasca.

As putea fi oriunde, habar n-am, nici nu ma gandesc, iar timpul …cine stie cat a trecut?! nu m-a interesat nicio clipa !Si in nepasare pot trece toate, nu le simt lipsa si nici dorul.Am aici tot ce imi trebuie…mai nimic!De cand stau aici nici macar nu m-am gandit daca imi trebuie ceva sau nu, as ruina intreg peisajul cu asa ganduri.Ma gandesc ca daca pana si respiratia ar fi deranjat cumva, as fi putut sa o uit fara a stii cand , cum…fara sa simt ! Impotmolit aici am uitat de tot, si nimic nu imi poate distrage atentia, nepasarea n-ar permite.

Pe ape navighez in nepasare.As putea avea totul sau nimic, sau ceva… Cine stie ce am?! Cine mai stie daca macar mai am?!Am uitat si oricum nu-mi pasa…Atat cat toate simturile mele sunt in delir, ce as putea sa vreau mai mult…vreodata?!Nici macar nu mai pot concepe semnificatia altui verb in afara de mine.Sunt un verb?! Poate, si daca asa, atunci ma definesc prin propria-mi existenta, fara atribut, fara subiect, doar conjugat mereu la aceeasi persoana, a mea.

Cine stie ce o mai fi pe afara?!Oare unde oi mai fi ajuns?!De ce sa ma intereseze?! Haosul de dinafara genereaza linistea asta superba si absoluta.Iar haousl ?!…Haosul e generat de el in incercarea continua de a ajunge aici, in locul unde sunt eu.Ticalos de minunat , nu?! Nu trebuie sa fac absolut nimic, singurul fapt ca sunt aici imi autogenereaza starea asta splendida…navigand pe ape…

La stanga nimic, la dreapta nimic, doar apa… si un soare care a ramas blocat exact cand era sa se scufunde in ea.Intreaga bolta gradiaza de la albastrul nocturn la cel de zi.Pe ici colo aruncate cateva stele si ele blocate in ambiguitatea situatiei…

Nepasarea nu ma lasa nici sa-mi para rau, nici sa-mi para bine.Sunt doar eu cu mine…luptand impotriva acestui nepasator si nepasandu-mi de finalul luptei…