Fortat sa-l accept inca din vremurile cand abia descopeream geometria, niciodata nu am putut sa ma obisnuiesc cu el.Nu ca i-ar placea cuiva, insa intotdeauna cozile la care am stat eu, ma facea oarecum sa ma simt in plus.Sunt acele imagini in care nebuloasa septuagenara instaleaza cortul la usa medicului si-si intinde teritoriul pe hol, pe scari, pana la intrare.Si-n toata ocupatia asta babalâcă mă perind şi eu.Şi stau ore bune printre corturile talibane, ascultând telenovele, reţete, văicăreli, aoleli, trosneli de oase , sfaturi, si…eternele glume genare.Dacă dau sa îmi pun căştile, nu pot că poate ratez când strigă medicul, să citesc nu prea mă omor mai ales cu aşa fundal. Multă  batrâneţe.Bătrâneţe si o atitudine de-mi vine să-mi scuip în sân , numa’ să nu-i iau la omor.Se uita la mine defuncţii de parcă tre’ să le pup măna ca sunt acolo.De parcă ei sunt cineva şi eu prafu’ de pe tobă.Alooouuu!!!!Tantiiii!Vezi că tot la căcatu’ ăla de uşă stai, deci dacă-l vezi ca pe un premiu, bagă de seamă că eu l-am câştigat de mic, aşa că bagă-ţi privirea aia tapănă în cur şi priveşte-mă ca pe un profesionist.
De parcă senzaţia asta de muste ce băzăie căcatu’ nu era de ajuns, hop ţop mai se bagă şi in faţă.”Stai maică , că sunt batrană şi tre’ să prind trenu, Eu am venit de la 5 dimineaţa aici.’” Hai bre’ prinde-l, şi-ar fi ultimul, că şi eu vreau să mai prind ceva din viaţă da’ pe semne  că nici acasă nu mai ajung.
Sunt sarcastic, ştiu, până la urmă locul meu nu e acolo, de asta evit pe căt posibil pelerinajul la uniforma albă.Îl evit, da’ nu-l pot desfiinţa de tot.De asta cateodată mă gandesc că viaţa mea nu merge din an în an ci din control în control.Şi cum niciodată să nu zici hop pana nu ai scăpat, în timp un control nu mai e de ajuns.Nuuu!!!Du-te colo, du-te colo si de fiecare dată zic, macar oi da de alta populaţie.Da’ de unde! Parca strategic mă trimit aştia, ca dau de oameni mai bătrâni şi mai demolaţi..

În timp îmbătrâneşti şi tu , şi incepi uşor, uşor să îţi găseşti loc printre ei.Apar feţe noi, mai tinere si mă gândesc:”Băi de cât căcat de timp sunt p-aici !!!”. Mă ridic şi o  iau spre casă.Mai vin şi maine că azi deja a trecut.

In drum spre casă îmi aduc aminte de prima penicilină şi de  zâmbetul malefic al umflatei ăleia când zicea”Da puişor, e pentru tine ! (agitând flaconul)” şi eu ca prostu’ râdeam şi mă bucuram de parca era Crăciunu’.