-
Paznic, nu proprietar
Există pierderi care nu seamănă cu o amputare, ci cu o demitere dintr-o funcție sacră. Nu ți se ia ceva ce ai avut, ci ceva ce ai vegheat. Iar aceasta este, poate, forma cea mai perfidă a durerii: să suferi ca un proprietar pentru ceea ce n-a fost niciodată al tău.Am înțeles târz...
-
Cum să știi tot fără să știi de fapt nimic
Există un tip de victorie care seamănă izbitor cu o înfrângere. O victorie atât de amplă, atât de zgomotoasă, atât de plină de promisiuni, încât nu mai observăm cadavrul discret pe care îl târăște după ea: capacitatea omului de a înțelege ceea ce a creat. Mă uit la lumea noastră...
-
Războiul de sub pielea mea
Mă cert cu mine așa cum se ceartă două ființe condamnate să împartă aceeași celulă, același aer, aceeași oboseală. Nu este o dispută nobilă, nu este o confruntare între bine și rău, cum mi-ar plăcea uneori să cred pentru a da un sens mai înalt acestei uzuri. Este mai degrabă o în...
-
Copilul meu, această insolență a viitorului
Mă surprind uneori privindu-mi copilul ca pe o întrebare care mi-a fost pusă fără să fiu pregătit. Nu ca pe o binecuvântare, nu ca pe o continuare, nu ca pe această sentimentală prelungire a sângelui pe care oamenii o invocă atunci când vor să-și facă nemurirea mai suportabilă. Î...
-
Naufragiatul Dorințelor
Există dorințe care nu ne sunt date ca să se împlinească, ci ca să ne arate cât de mult putem sângera fără să murim.Am ajuns să cred, cu o luciditate care nu mai are nimic vindecător în ea, că viața nu este un drum, ci un tren care nu oprește niciodată acolo unde sufletul nostru...
-
Apocalipsa pe care am crescut-o în palmă
De câte ori mă gândesc la istoria omului, nu văd o specie eroică, ci una speriată. O ființă care a inventat focul nu doar ca să se încălzească, ci ca să alunge umbrele; care a ridicat temple nu doar ca să adore, ci ca să negocieze cu groaza; care a scris legi nu pentru că iubea o...
-
Credința fără altar și religia fără Dumnezeu
Am ajuns să cred, cu o oboseală pe care n-o mai pot numi înțelepciune, că religia este una dintre cele mai frumoase neînțelegeri ale credinței. Oamenii au simțit cândva, poate în nopțile lor cele mai lipsite de apărare, o rană verticală în ființă: ceva îi depășea, ceva îi chema,...
-
Omul, acest animal care cere universului o semnătură
Există dimineți în care mă trezesc cu impresia indecentă că lumea a continuat peste noapte fără să aibă nevoie de mine. Nu cu răutate, nu cu indiferență teatrală, ci cu acea neutralitate cosmică mult mai jignitoare decât ura. Ura măcar recunoaște existența celui urât. Universul î...
-
Epilogul celui care înțeles, într-un târziu, că nu e bun
Scriu ca unul care a făcut din autocercetare un traseu obsedant, dar care nu a găsit, în capătul lui, nici pe Dumnezeu, nici vreo consolare utilă. Îmi aștern aici epilogul — nu al unei vieți întregi, ci al unei iluzii persistente: cea că, prin efort, voință sau strategie intelige...
-
Luxul vulgar al celor care confundă gustul cu prețul
Am ajuns să cred că bunul gust nu este o calitate estetică, ci o formă de rușine bine educată. Cine are gust știe când să se oprească. Cine nu are, continuă să adauge: încă o culoare, încă un logo, încă o certitudine, încă o frază despre sine. Calicia bunului gust nu este zgârcen...