Când iubirea pune o floare și un cuțit pe același taler

Am privit mereu iubirea cu neîncrederea cu care un condamnat privește fereastra celulei: știe că dincolo de ea există cerul, dar știe și că tocmai cerul îl face să-și simtă mai limpede zidurile. Iubirea nu este, cum se spune în discursurile cuminți, o simplă mângâiere a existenței. Este o febră cu educație aleasă, o rană parfumată, un animal blând care doarme la pieptul nostru până într-o zi, când se trezește flămând și ne mușcă din inimă cu delicatețe.

Și totuși, ce elogiu mai înalt i-aș putea aduce decât acesta: iubirea ne distruge mediocritatea. Ne smulge din rutina noastră de mobilier viu, din această existență în care respirăm mecanic, cumpărăm pâine, răspundem la mesaje, ne prefacem că suntem ocupați și numim această agitație viață. Când iubim, chiar și praful de pe pervaz capătă o biografie, iar lumina care cade pe obrazul celuilalt pare venită dintr-un univers unde Dumnezeu, plictisit de propria tăcere, a încercat pentru o clipă să picteze.

Iubirea este nedreaptă, dar fertilă. Ea nu vine să ne echilibreze, ci să ne dezechilibreze într-un mod memorabil. Până la ea, omul stă drept din sărăcie interioară; după ea, se clatină pentru că a devenit prea încărcat. Iubirea îi adaugă sufletului o cameră secretă, iar în acea cameră se găsesc deopotrivă un pat alb și o spânzurătoare. Acolo ne culcăm cele mai tandre speranțe și tot acolo le găsim, într-o dimineață, atârnând de propriile noastre iluzii.

Nu există iubire fără contagiune. Celălalt intră în tine ca o melodie auzită întâmplător pe o stradă ploioasă și, fără să ceri asta, începe să-ți schimbe mersul. Îți modifică tăcerile, îți ocupă insomnia, îți colorează frica. Devii un oraș cucerit fără arme: ferestrele tale se deschid în numele lui, străzile tale poartă pașii lui, iar piața centrală a ființei tale, unde înainte trona micul tău ego în haine de rege provincial, este invadată de o prezență care nu cere voie. Iubirea este cea mai elegantă formă de ocupație.

Dar balanța ei are două talere și ar fi o lașitate să punem pe unul numai trandafiri. Pe celălalt stau gelozia, așteptarea, umilința, spaima de abandon, acea degradare subtilă prin care omul devine meteorologul unui singur chip: caută furtuni într-o sprânceană ridicată, secetă într-un răspuns întârziat, apocalipse în absența unui cuvânt. Iubirea, când se tulbură, ne transformă în cerșetori ai certitudinii. Întindem mâna după un semn, după o dovadă, după o garanție, fără să înțelegem că iubirea adevărată nu dă garanții; ea dă doar intensitate, iar intensitatea nu se semnează la notar.

Am văzut oameni devenind mai buni prin iubire, dar niciodată mai simpli. Iubirea complică totul pentru că trezește în noi nu doar îngerul, ci și arhiva lui de demoni. Ea scoate la suprafață copilul neiubit, orgoliosul rănit, fricosul ascuns sub politețe, tiranul care ar vrea să posede ceea ce pretinde că adoră. În iubire, nu ne întâlnim doar cu celălalt; ne întâlnim cu toate versiunile noastre pe care le-am ținut ani întregi în pivniță. De aceea iubirea sperie: nu pentru că ne cere să cunoaștem pe altcineva, ci pentru că ne obligă să ne suportăm pe noi înșine fără machiaj.

Și totuși, în ciuda acestui inventar de nenorociri, nu pot să nu îngenunchez în fața ei. Căci iubirea este singura catastrofă care dă sens ruinelor. După ce trece prin noi, rămân resturi, desigur: un miros pe o eșarfă, o fotografie care arde fără flacără, o stradă pe care nu mai poți merge fără să-ți simți sufletul șchiopătând. Dar aceste resturi sunt mai vii decât multe fericiri întregi. Un om care a iubit și a pierdut nu este doar un învins; este un martor. A văzut, chiar și pentru o clipă, cum materia brută a vieții se poate aprinde până devine destin.

Iubirea bună ne face generoși. Iubirea rea ne face lucizi. Iubirea împărtășită ne dă aripi. Iubirea pierdută ne învață greutatea lor. Nu există taler gol în această balanță; orice dar vine cu umbra lui, orice extaz își poartă deja doliul cusut pe interior. Sărutul este începutul unei promisiuni, dar și al unei frici. Îmbrățișarea este un adăpost, dar și prima schiță a unei absențe viitoare. A iubi înseamnă să inviți în casă o lumină care, mai devreme sau mai târziu, îți va arăta și praful.

Poate tocmai de aceea iubirea merită lăudată: nu fiindcă ne salvează, ci fiindcă ne arată ce ar fi putut fi salvarea. Ea este repetiția generală a paradisului într-o lume care nu poate susține spectacolul până la capăt. Ne dă o clipă în care timpul își pierde autoritatea, apoi ni-l aruncă înapoi, mai greu, mai crud, mai exact. Ne învață că fericirea nu este o proprietate, ci o vizită. Și că unii oameni intră în viața noastră nu ca să rămână, ci ca să dovedească, prin plecarea lor, cât de adânc poate fi locul unde au stat.

Dacă ar fi să-i ridic iubirii o statuie, n-aș sculpta doi îndrăgostiți zâmbind sub o boltă de flori. Aș sculpta o balanță veche, într-o cameră întunecată: pe un taler, o floare albă; pe celălalt, un cuțit lucind discret. Iar dedesubt aș scrie, cu o mână obosită și sinceră: aici omul a fost rănit până a devenit frumos.