Fericirea

Fericirea este un animal sălbatic ce nu poate fi domesticit; cu cât o urmărești mai mult, cu atât se îndepărtează mai aprig, lăsându-te epuizat, cu iluzia sângelui pe mâini.

Există în mine o neputință patologică de a crede în fericire. Nu dintr-un orgoliu rănit, nu din cauza vreunei tragedii personale răsunătoare, ci pur și simplu pentru că, observând viața cu ochiul rece al scepticului, am descoperit că orice formă de beatitudine este doar preludiul unei noi prăbușiri. Dacă ar trebui să definesc fericirea, probabil aș spune că este pauza dintre două dezamăgiri capitale, o tăcere suspectă în urletul existenței, un os aruncat temporar câinelui disperat ce suntem fiecare dintre noi.\n\nAm încercat să o abordez cu inocența unui copil și să o disec cu cruzimea unui chirurg. De fiecare dată, am rămas cu același gust amar, același sentiment că fericirea nu este decât un drog oferit pe datorie, pentru a ne face să acceptăm oroarea de a exista. Freud insinua că lipsa durerii este o formă de fericire. Allan Watts vorbește despre acceptarea suferinței ca parte a plenitudinii. Cioran, cu care mă revendic de fiecare dată când revin la mucegaiul acestei teme, s-ar fi prăbușit în râs contemplând eforturile noastre jalnice de a sistematiza această fantomă numită „fericire”.

Există, poate, un punct în demența umană în care ești atât de obosit încât orice surâs devine insultă, orice promisiune de sens – o scamatorie ieftină. Uneori mă întreb dacă nu cumva vânătoarea disperată a fericirii este chiar blestemul nostru suprem: să nu putem renunța la himera ei, ca niște narcomani care trăiesc doar pentru următoarea doză de iluzie. A te minți frumos a devenit artă, iar societatea ne împinge să mimăm beatitudinea. Din când în când, mă întreb dacă nebunia nu ar fi o eliberare. Măcar demenții nu mai caută fericirea; ei s-au predat, și poate tocmai din acest gest final se naște o formă nouă, arhaică de liniște.

Pentru mine, fericirea este o insultă aruncată lucidității, o dovadă că am fost seduși de farmecul unei iluzii. Este liniștea dintre două bombardamente, nu victoria după război. A vorbi despre fericire fără să-i recunoști caracterul trecător, mistificator și chiar pervers, înseamnă să consimți la utopia ce ne ucide încet.

Dacă există o morală a acestui auto-da-fe personal, este că singura fericire autentică e renunțarea senină la fericire; să te abandonezi deznădejdii fără patimă, să-ți transformi speranța în ironie, iar foamea de lumină în jumătate de surâs – amar, dar sincer. Poate că aici, în ruina acceptării, există o liniște care transcende fericirea și ne apropie, tăcuți, de singurul adevăr ce contează: nimic nu contează.